Concordia de la Leuenberg

Romanian

 

Îndatorate mărturisirilor normative de credinţă şi în consideraţie faţă de tradiţiile lor, biserici luterane, reformate si unite  din Europa şi-au expus prin concordia de la Leuenberg bazele teologice ale comuniunii lor bisericeşti, acordându-şi reciproc comuniune întru Cuvânt şi Taină. Aceasta include comuniune întru propovăduire şi comuniune euharistică, precum şi recunoaşterea reciprocă a hirotoniei. Concordia de la Leuenberg a fost adoptată ca document de comuniune ecumenică de către toate bisericile.

 

1.         Bisericile luterane, reformate şi bisericile unite descinse din acestea, precum şi bisericile prereformatoare înrudite acestora ale Valdenzilor şi ale Fraţilor Boemi care au aderat la această Concordie, constată în baza dezbaterilor doctrinare dintre ele că au ajuns la un consens în înţelegerea Evangheliei, după cum va fi detaliat în cele ce urmează. Aceasta le permite proclamarea şi înfăptuirea comuniunii ecleziale. Fiind recunoscătoare pentru faptul că s-au apropiat mai mult, ele mărturisesc totodată, că lupta pentru Adevăr şi Unitate în Biserică a fost şi este legată şi de vină şi suferinţă.

 

2.         Biserica îşi are singurul fundament în Iisus Hristos, care prin oferirea mântuirii Sale în propovăduire şi în taine o adună şi o trimite. Din punctul de vedere reformator pentru adevărata unitate a Bisericii sunt necesare şi suficiente consensul întru dreapta învăţătură a Evangheliei şi dreapta administrare a tainelor. Pornind de la aceste criterii reformatoare bisericile participante îşi derivă concepţia comuniunii ecleziale cum va fi expus în cele ce urmează.

 

I. Drumul spre comuniune

 

3.         Din cauza diferenţelor esenţiale în modul de gândire teologică şi de practică bisericească, Părinţii reformatori n-au putut evita scindări, în ciuda multor asemănări, datorită credinţei şi conştiinţei lor. Prin această Concordie bisericile participante recunosc că raportul lor din timpul Reformei s-a schimbat.

 

1.         Aspecte comune de la începuturile Reformei

 

4.         Distanţa istorică permite astăzi recunoaşterea mai clară a ceea ce – în ciuda tuturor divergenţelor – a fost comun în mărturisirea bisericilor reformatoare: ele au pornit de la premisa unei experienţe noi, eliberatoare şi certe a Evangheliei. Pledând pentru adevărul de care şi-au dat seama, toţi reformatorii au ajuns în opoziţie cu tradiţiile bisericeşti ale acelui timp. De aceea au mărturisit fără excepţie că viaţa şi învăţătura trebuie confruntate cu mărturia originară şi pură a Evangheliei, aşa cum se găseşte în Scriptură. Toţi au mărturisit liberul şi necondiţionatul har al lui Dumnezeu în viaţa, moartea şi învierea lui Iisus Hristos pentru oricine care se încrede în această făgăduinţă. De comun acord au mărturisit că lucrarea şi forma Bisericii trebuie determinate exclusiv de la misiunea ei, misiune de a răspândi această mărturie în lume, şi Cuvântul Domnului este superior oricărei forme omeneşti a comunităţii creştine. În acest demers au preluat împreună cu întreaga creştinătate mărturisirea Dumnezeului trinitar precum şi natura divino-umană al lui Iisus Hristos care se regăseşte în simbolurile de credinţă din Biserica Veche, mărturisindu-le şi ei la rândul lor.

 

2.         Premisele schimbate ale situaţiei bisericeşti de astăzi

 

5.         În istoria de patru secole confruntarea teologică cu problemele epocii moderne, dezvoltarea ştiinţelor exegetice, mişcările de înnoire în sânul bisericii şi redescoperirea orizontului ecumenic au dus Bisericile Reformei la moduri noi  apropiate de gândire şi de trăire. Dar ele au adus şi noi disensiuni întâlnite în toate confesiunile. În paralel, mai ales în vremuri de suferinţă comună, s-a manifestat tot mereu o comuniune frăţească. Toate aceste lucruri au determinat bisericile să actualizeze într-un mod nou pentru prezent, mărturia biblică precum şi confesiunile reformatoare, îndeosebi de la „mişcările de trezire spirituală” încoace. Astfel au învăţat să distingă mărturia fundamentală a confesiunilor reformatoare de formele ei de gândire, condiţionate istoric. Deoarece în confesiuni Evanghelia este mărturisită ca şi cuvântul viu al lui Dumenzeu în Iisus Hristos, ele nu închid drumul spre mărturisirea normativă a acestuia în continuare, ci îl deschid şi invită să-l parcurgă în libertatea credinţei.

 

II.  Înţelesul comun al Evangheliei

 

6.         În ceea ce urmează Bisericile participante descriu înţelesul lor comun al Evangheliei, atât cât este necesar pentru întemeierea comuniunii lor ecleziale.

 

1.         Mesajul îndreptăţirii, ca mesaj al liberului  har al lui Dumnezeu.

 

7.         Evanghelia este vestea despre Iisus Hristos, mântuirea lumii, întru îndeplinirea făgăduinţei către poporul Vechiului Legământ.

 

8.         Adevăratul sens al ei a fost exprimat de către Părinţii reformatori în învăţătura despre îndreptăţire.

 

9.         În acest mesaj Iisus Hristos e mărturisit ca cel devenit om, prin care Dumnezeu a făcut legământ cu omul; ca cel ce a fost răstignit şi a înviat, care a luat asupra Sa judecata lui Dumnezeu revelând prin aceasta dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătos; ca acel ce va veni, judecător şi izbăvitor şi va duce lumea la împlinirea ei.

 

10.       Dumnezeu cheamă prin cuvântul Său în Sfântul Duh pe toţi oamenii la căinţă şi la credinţă şi îi făgăduieşte păcătosului, care crede, dreptatea Sa în Iisus Hristos. Cine se încrede în Evanghelie, acela este îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu şi eliberat de sub acuzarea legii în virtutea lui Hristos. Acela trăieşte în pocăinţă şi înnoire zilnică împreună cu comunitatea în preamărirea lui Dumnezeu şi slujirea celuilalt, având certitudinea că Dumnezeu îşi va desăvârşi domnia. Astfel creează Dumnezeu viaţă nouă şi aşează în mijlocul lumii începutul unei noi omeniri.

 

11.       Acest mesaj îi eliberează pe creştini pentru o slujire responsabilă în lume şi îi pregăteşte chiar şi să îndure suferinţă pentru această. Ei înţeleg că voinţa lui Dumnezeu, care cere şi dă, cuprinde întreaga lume. Ei se pun în slujba dreptăţii şi păcii pământeşti între oameni şi popoare. De aceea e necesar să caute împreună cu alţi oameni criterii rezonabile şi echitabile, implicându-se în aplicarea lor. Fac aceasta în credinţa că Dumnezeu menţine lumea şi în responsabilitate faţă de judecata Sa.

 

12.       Cu acest înţeles asupra Evangheliei păşim pe urmele crezurilor Bisericii Vechi şi preluăm convingerea comună împărtăşită de confesiunile reformatoare, că medierea exclusivă a mântuirii, a lui Iisus Hristos reprezintă esenţa Scripturii, iar mesajul îndreptăţirii – ca mesaj al harului liber divin – este etalonul întregii propovăduiri bisericeşti.

 

2. Propovăduire, Botez şi Împărtăşanie

 

13.       Evanghelia ne este în mod fundamental mărturisită prin cuvântul apostolilor şi profeţilor în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Biserica are misiunea de a transmite această Evanghelie pe cale orală, prin cuvântul predicii, prin mângâierea fiecăruia şi prin botez şi împărtăşanie. În propovăduire, în botez şi în împărtăşanie Iisus Hristos este prezent prin Sfântul Duh. Astfel oamenii au parte de îndreptăţirea în Hristos şi astfel Domnul îşi adună comunitatea. În acest fel El se manifestă în oficii şi slujbe multiple precum şi în mărturia tuturor membrilor comunităţii Sale.

 

14.       Botezul.

 

Botezul se săvârşeşte cu apă, în numele Tatălui, Fiului şi al Sfântului Duh. Prin el Iisus Hristos acceptă irevocabil omul căzut pradă păcatului şi morţii în comuniunea mântuirii Sale, ca astfel acesta să devină o făptură nouă. Prin puterea Sfântului Duh El cheamă omul în comunitatea Sa la o viaţă în credinţă, la pocăinţă zilnică şi să-L urmeze.

 

15.       Împărtăşania.

 

În Împărtăşanie Iisus Hristos Cel înviat se dăruieşte în trupul şi sângele Său, jertfite pentru toţi, prin cuvântul Său făgăduitor împreună cu pâine şi vin. Prin această ne conferă iertarea păcatelor şi ne izbăveşte spre o nouă viaţă întru credinţă. El ne face să ne bucurăm că suntem mădulare din trupul Său. El ne întăreşte spre a sluji oamenilor.

 

16.       Când celebrăm împărtăşania propovăduim moartea lui Hristos, prin care Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine. Noi mărturisim prezenţa Domnului Cel înviat în mijlocul nostru. Bucurându-ne că Domnul a venit la noi aşteptăm viitorul Său în slavă.

 

III. Acordul cu privire la condamnările doctrinare din timpul Reformei

 

17.       Antagonismele, care începând cu vremea Reformei au făcut imposibilă comuniunea eclezială între bisericile luterane şi reformate şi au dus la condamnări doctrinare reciproce, au vizat învăţătura despre împărtăşanie, cristologia şi învăţătura despre predestinaţie. Noi luăm deciziile Părinţilor în serios, însă astăzi putem spune împreună următoarele:

 

1 . Împărtăşanie

 

18.       În Împărtăşanie Iisus Hristos Cel înviat ni se dăruieşte în trupul şi sângele Său date pentru toţi, prin cuvântul Său făgăduitor împreună cu pâine şi vin. Astfel se dăruieşte fără rezervă tuturor care se împărtăşesc cu pâinea şi cu vinul; întru credinţă împărtăşania duce la mântuire, întru necredinţă la judecată.

 

19.       Comuniunea cu Iisus Hristos în Trupul şi Sângele Său nu o putem separa de actul mâncării şi al băuturii. Un interes particular asupra modului în care Hristos este prezent în împărtăşanie, care face excepţie de la acest act, riscă să întunece sensul împărtăşaniei.

 

20.       Acolo unde există un astfel de acord între biserici, condamnările din crezurile reformatoare nu afectează statutul doctrinar al acestor biserici.

 

2. Cristologia

 

21.       În Iisus Hristos, om cu adevărat, Fiul din veşnicie şi astfel Dumnezeu însuşi a coborât în mijlocul omenirii pierdute, spre mântuire. În cuvântul făgăduitor şi în taină, Sfântul Duh şi astfel Dumnezeu însuşi, ni-L face prezent pe Iisus, Cel răstignit şi înviat.

 

22.       În credinţa întru această jertfă de sine a lui Dumnezeu prin Fiul Său – dat fiind caracterul condiţionat istoric al formelor de gândire parvenite – suntem puşi în faţa situaţiei de a pune din nou în relief ceea ce călăuzit tradiţia reformată în interesul ei particular faţă de integritatea divinităţii şi umanităţii lui Iisus, iar tradiţia luterană în interesul ei particular pentru unitatea deplină a persoanei Sale.  

 

23.       Având în vedere această stare de fapt putem spune astăzi că damnările din trecut nu mai au temei.

 

3. Predestinaţia

 

24.       Evanghelia făgăduieşte acceptarea necondiţionată de către Dumnezeu a omului păcătos. Cine se încrede în aceasta poate avea certitudinea mântuirii sale şi preamări pe Dumnezeu pentru că a fost ales. De aceea despre alegere se poate vorbi doar în contextul chemării spre mântuire în Hristos.

 

25.       Credinţa constată ce-i drept că mesajul mântuirii nu este acceptat de către toţi, însă îşi dă seama de taina lucrării lui Dumnezeu. În acelaşi timp atestă gravitatea hotărârii omului, precum şi realitatea voinţei universale de mântuire a lui Dumnezeu. Mărturia Scripturii despre Hristos ne interzice să presupunem o decizie eternă a lui Dumnezeu de respingere a anumitor persoane sau a unui popor.

 

26.       Acolo unde există un astfel de acord între biserici, condamnările din crezurile reformatoare nu afectează statutul doctrinar al acestor biserici.

 

4. Concluzii

 

27.       Unde aceste constatări sunt acceptate, condamnările din crezurile reformatoare referitoare la împărtăşanie, cristologie şi predestinaţie nu afectează statutul doctrinar al acestor biserici. Astfel condamnările formulate de Părinţi nu se consideră a fi lipsite de temei, însă ele nu mai reprezintă un impediment în calea comuniunii ecleziale.     

 

28.       Între bisericile noastre există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte structura slujbei, pregnanţa evlaviei şi normele ecleziastice. În comunităţi aceste diferenţe sunt adesea percepute într-un mod mai accentuat decât divergenţele doctrinare moştenite. Totuşi în baza Noului Testament şi a criteriilor reformatoare privind comuniunea eclezială, nu putem considera aceste diferenţe obstacole în calea unităţii bisericilor.

 

IV. Declararea şi realizarea comuniunii ecleziale

 

29.       Comuniunea eclezială în sensul acestei Concordii înseamnă că biserici cu un statut confesional diferit îşi acordă reciproc – în baza acordului convenit asupra înţelesului Evangheliei – comuniune întru Cuvânt şi Taină, tinzând la o cât mai mare apropiere în mărturisire şi slujire în folosul lumii.

 

1. Declararea comuniunii ecleziale

 

30.       Prin aprobarea Concordiei, îndatorate mărturisirilor lor de credinţă normative şi ţinând seama de tradiţiile lor, bisericile declară:

 

31.       Ele cad de acord în înţelesului Evangheliei, cum a fost expus în partea a II-a şi a III-a.

 

32.       Condamnările doctrinare enunţate în mărturisirile de credinţă nu corespund – conform constatărilor din partea a III-a – statutului doctrinar actual al bisericilor care au adoptat Concordia.

 

33.       Ele îşi acordă reciproc comuniune întru propovăduire şi euharistie. Aceasta implică recunoaşterea reciprocă a hirotoniei şi posibilitatea celebrării împreună a euharistiei.

 

34.       Prin aceste constatări se declară comuniunea eclezială. Scindările care din secolul al 16-lea au stat în calea acestei comuniuni se abrogă. Bisericile participante nutresc convingerea că împreună sunt părtaşe la Biserica unică a lui Iisus Hristos şi că Domnul le-a eliberat şi încredinţat spre o slujire comună.

 

2. Realizarea comuniunii ecleziale

 

35.       Comuniunea eclezială se realizează în viaţa bisericilor şi a comunităţilor. Crezând în puterea unificatoare a Sfântului Duh, ele îşi direcţionează împreună mărturisirea şi slujirea, străduindu-se la întărirea şi adâncirea comuniunii câştigate.

 

36.       Mărturisirea  şi slujirea. Propovăduirea bisericilor câştigă credibilitate în lume dacă Evanghelia e unanim mărturisită. Evanghelia eliberează şi uneşte bisericile spre o slujire comună. Ca slujire a iubirii e destinată oamenilor aflaţi în nevoi, căutând să înlăture cauzele acestora. Străduinţa pentru dreptate şi pace în lume necesită din partea bisericilor asumarea unei responsabilităţi comune într-o măsură tot mai mare.

 

37.       Continuarea muncii teologice. Concordia păstrează valabilitatea normativă a mărturisirilor de credinţă ale bisericilor participante. Ea nu se vrea a fi o nouă confesiune de credinţă. Concordia reprezintă un acord în punctele centrale, făcând posibilă comuniunea eclezială între biserici cu statute confesionale diferite. Bisericile participante se lasă ghidate de acordul de faţă în acest proces de direcţionare comună a mărturisirii şi a slujirii şi se angajează să aibă în mod continuu discuţii doctrinare comune.      

 

38.       Înţelesul comun al Evangheliei, pe care se bazează comuniunea eclezială, trebuie aprofundat în continuare, verificat în lumina Sfintei Scripturi şi mereu actualizat.

 

39.       Este de datoria bisericilor să lucreze în continuare la diferenţele doctrinare care – fără a fi factori de scindare între biserici – persistă în şi între bisericile participante. În această categorie intră: probleme hermeneutice referitoare la înţelesul Scripturii, confesiune şi biserică, raportul dintre Lege şi Evanghelie, practica baptismală, oficiu şi hirotonie, doctrina celor două împărăţii şi doctrina despre împărăţia lui Iisus Hristos, Biserică şi societate. Concomitent se vor aborda şi probleme nou apărute referitoare la mărturisire şi slujire, organizare ecleziastică şi practică.

 

40.       În virtutea moştenirii lor comune bisericile reformatoare trebuie să supună reflecţiei tendinţele de polarizare teologică care par să se profileze actualmente. Problemele ce derivă din acestea au în parte o implicaţie mai mare decât diferenţele doctrinare care au provocat odinioară opoziţia dintre luterani şi reformaţi.

 

41.       Misiunea elaborării teologice comune va fi să mărturisească şi să delimiteze Adevărul Evangheliei în faţa denaturării.

 

42.       Consecinţe organizatorii. Prin declararea comuniunii ecleziale nu sunt anticipate reglementările de drept eclezial în chestiuni de detaliu între biserici şi în cadrul bisericilor. Bisericile vor ţine totuşi cont de Concordie în cazul acestor reglementări.    

 

43.       În general e valabil că declararea comuniunii de propovăduire şi a celei euharistice precum şi recunoaşterea reciprocă a hirotoniei nu afectează reglementările în vigoare din biserici, referitoare la numirea în parohie, exercitarea serviciului pastoral şi normele vieţii de comunitate.

 

44.       Întrebări legate de o uniune organizatorică între biserici individuale participante pot fi decise doar ţinând cont de situaţia în care aceste biserici trăiesc. La examinarea acestei întrebări trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

 

45.       O unificare care prejudiciază diversitatea vie de forme de propovăduire, norme ecleziastice şi activităţi diaconice şi sociale ar contraveni esenţei comuniunii ecleziale la care s-a aderat prin această declaraţie. Pe de altă parte însă în situaţii particulare slujirea Bisericii poate sugera uniuni formale în virtutea raportului obiectiv dintre mărturisire şi structura ecleziastică. În cazul în care din declararea comuniunii ecleziale rezultă consecinţe cu caracter organizator, libertatea de decizie a bisericilor minoritare nu are voie să fie prejudiciată.

 

46.       Aspecte ecumenice. Prin declararea şi practicarea comuniunii ecleziale între ele, bisericile participante acţionează în virtutea îndatoririi de a sluji comuniunii ecumenice a tuturor bisericilor creştine.

 

47.       Ele concep o astfel de comuniune eclezială în spaţiul european ca un aport la realizarea acestui deziderat. Ele speră că depăşirea sciziunii lor de până acum va avea repercusiuni asupra bisericilor din Europa şi de pe alte continente, înrudite confesional cu ele, fiind dispuse să examineze împreună cu acestea posibilitatea comuniunii ecleziale.

 

48.       Această aşteptare este valabilă şi pentru raportul reciproc dintre Federaţia Mondială Luterană şi a Federaţia Mondială Reformată.

 

49.       La fel ele speră că această comuniune eclezială va da un impuls nou apropierii faţă de şi conlucrării cu biserici de altă confesiune. Se declară dispuse să includă dialogurile doctrinare în acest orizont mai vast.                 

 

Übersetzung: Alexandru Liţa und Dionisie Arion

Im Auftrag des Instituts für Ökumenische Forschung Hermannstadt / Centrul de Cercetare Ecumenica Sibiu, Universitatea Lucian Blaga Sibiu.

followme
  • Twitter
  • Facebook

European City of the Reformation

focus 28